Gâsca scoică

Gâştile scoici sunt păsări de dimensiuni medii (lungime 55-75 cm, greutate 1-2,25 kg), ce se întâlnesc în trei specii diferite ce trăiesc în Nord-Estul Groenlandei, în Svalbard și în Nord-Vestul Rusiei și în regiunea Baltică, iernând în Nord-Vestul Europei. Ambele sexe arată la fel: gâtul negru, fața și burta albă, penajul alb-negru pe spate. Se hrănesc cu frunze, tulpini, rădăcini, mușchi și semințe.

Gâştile scoici formează cârduri strânse și migrează în stoluri de sute de păsări. În perioada de reproducere depun 4-5 ouă. Femela are grijă de ouă timp de 25 de zile. Pentru a evita prădătorii (cum ar fi vulpea arctică), acestea își construiesc cuiburile pe stânci de munţi înalţi. La doar câteva zile după ce puii ies din ou, aceștia fac cunoştinţă în mod brutal cu lumea exterioară. Ca să găsească de mâncare şi să stea împreună cu părinţii, aceştia sunt nevoiți să se depărteze sute de metri de cuibul lor. Chiar dacă nu pot zbura, sunt capabili să supraviețuiască în general datorită penajului lor (acoperirea cu puf).

În Evul Mediu, când nu se cunoştea modul lor de reproducere exista mitul cum că s-ar naşte în mod spontan din moluște – scoicile care apar periodic la ţărmul apei agitate, agățate de bucăţi de lemn. Cochilia scoicilor seamănă cu capul de gâscă și atașate de un suport lung, seamănă oarecum cu gâtul unei păsări. Din acest motiv, aceste păsări erau considerate ‘’pești’’ și puteau fi consumate în zilele de post (vinerea).